Desi nu o cunosc pe doamna Speranta Miron de multa vreme, m-am declarat din prima clipa un admirator inflacarat al domniei sale. M-au “izbit” in ureche (pentru ca am vorbit mai intai la telefon) o muzica sfioasa, dar plina de putere, vibratiile persane ale unui suflet, care zambeste chiar si atunci cand timpul picura sare peste ranile deschise, chiar si atunci cand un ochi plange si unul rade. Iremediabil cucerit de tonalitatea unei astfel de voci, am purces in vasta biblioteca a prietenului meu - poetul Ionel Marin si am primit o carte de-a Sperantei. Este o carte al carei titlu m-a surprins placut, intitulata simbolic: “Unicul sens”. O carte de poezie, publicata la editura Pax Aura Mundi din Galati, in anul 2006.

Am simtit inca din prima clipa dorinta intensa de a o lectura, de a descoperi tainele pe care le poate dezvalui Speranta intr-o astfel de carte. Titlul cartii are o simbolistica aparte, ca de altfel toate cartile domniei sale. Fiecare titlu este metamorfoza unui suflet, reprezinta starile metaforice prin care transcede poeta, esentele - in stare pura - ale unui suflet de o noblete aparte. Ce-ti pot sugera astfel de titluri: ”Ca petalele de crin”-1998, “Le silence des cendres”-1999 (traducere in lb. franceza de Constantin Frosin), “Lacrima lutului”-2000, transformata in “La larme de l’argile”- 2000 (traducere in lb. franceza de Constantin Frosin), “Mai vreau”-2008, “Soaptele luminii”-2003, “Tandretea tacerii”-2007? Ce altceva, decat lumina pe care nu o cauta, ci pe care cu siguranta…a gasit-o? Ce altceva decat o pace interioara, o regasire a creatiei divine in fiecare lucru marunt, in fiecare petala de floare?
    Lecturand cuvintele poemelor, stranse ca pretioasele boabe de roua ale unei munci bine facute, am incercat senzatii si sentimente noi, uneori extatice, alteori de reflectie sau autocunoastere. Desi este o carte memorial, dedicata unei persoane dragi, cu multa speranta si incredere in dreptatea divina, Speranta Miron reconstituie o stare de resemnare, de intelegere a sensurilor si finalitatii vietii, de acceptare a sfarsitului, care poate constitui un nou inceput. Scrisul este - pentru dansa - o impletire a unor sentimente pure si inaltatoare, cu vibratiile onirice, transpunerea faptica a unor sentimente definitorii umane. Cartea isi dovedeste inca de la inceput universalitatea, prin postarea unui motto charismatic: “Ochiul meu e un cort/Pentru lumina ce-o port,/Iar lacrima mea dulce/Veacuri sarate pe cruce”. Foarte expresiv si simplu spus, acest motto iti aduce aminte de “Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus” – anticul dicton, in care Speranta Miron se regaseste.  Ce sa mai spui de pledoaria pentru cuvant, facuta de autoare in deschiderea cartii sale, cand se incearca nu neaparat o justificare a insemnatatii cuvantului, ci o justificare a sensurilor lui ? Justificare in care se incadreaza istoria lumii de la inceputurile, pana la sfarsiturile ei : “Cuvantul este ALFA, Cuvantul este OMEGA. Si intre cele doua se gaseste tacerea”. Intre cele doua se gaseste tacerea creatoare a poetei, a sufletului sau incarcate de noblete, care pune cuvantul in slujba schimbarii din temelii a lumii. In cartea Sperantei Miron, tacerea este omniprezenta, de fapt este o semitacere, prin care poeta sopteste in urechea cititorului, isi canta dorurile, isi ascunde suferinta pierderii unui suflet drag.
    Fiecare poezie a sa este de fapt un strigat – un strigat al redevenirii, un strigat al sperantei catre o reinviere. E strigatul “celui mai inalt om de pe pamant – al omului care se roaga – pentru ca tine de maini portile cerului” – daca ar fi sa citam una dintre scrierile patristice. Fiecare poezie este o rugaciune, rostita prin armoniile unui suflet duios. Fiecare poezie impleteste rafinatele trairi intense, celeste, cu cele ale firii telurice, precum: “pasare rara”, “cer si pamant”, “armura de stea”. Se regasesc in poezii strigatele sacre ale clopotului unei sfant locas, asemenea unui bocet immemorial, care insoteste omul de la nastere si pana la moartea sa. Poeta percepe plecarea “Spre Necreat”, ca o cautare, ca o purcedere spre “Acolo”…unde “nimic nu mai doare”. Regasim de multe ori in scrierile doamnei Speranta Miron copacul, sub diferite forme, ca un laitmotiv, ca o permenta, ca o statornicie. Este acelasi copac ce insoteste omul pe tot parcursul vietii sale, omniprezentul copac, din care viata face atat “leaganul nou-nascutului”, cat si “sicriul celui plecat”. Este acelasi copac, care-si imprumuta sensurile de la verdele frunzei – insemnand viata si renastere, la aramiul alaiului cazut – simbolizand moartea, dar si speranta reinvierii: ”O, tu nu stii ca orice-ai face/Tu in Lumina vei pieri/Si ”ramurile” tale toate/In stele din nou vor inflori”, asa cum poeta scrie in poemele: “Ai sa-ntelegi” si “Unicul sens”. Poezia Sperantei Miron este o poezie inaltatoare, a verticalitatii, a omului pentru care statornicia scrisului si persistenta frumusetii interioare este un demers cru cial, care denota calitatea excesiv umana, netulburata de “adierile de vant” sau de “apele marunte”. Poeta este pe deplin constienta ca omul este “Punctul lui Dumnezeu”, o “nevoie” divina, pentru a ca Domnul sa devina - El Insusi - nevoia acelui punct infim. Dansa percepe omul, ca pe un punct de sprijin, in care se aduna si din care pot erupe energiile sale, ca parte a energiilor cosmice creatoare. O regandire a dictonului arhimedic: “Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul”.
    “Unicul sens ” este o inefabila calatorie, inceputa dar neterminata, spre o destinatie, spre un liman, spre o pajiste pe care sufletul sa isi afle odihna. Poeta defineste viata, nu ca pe o destinatie, ci ca pe insasi calatoria: “Fara tine”, “Navigand”, “Speranta ranita”, “Detinut”. Ca o veritabila simfonie a vietii, o pledoarie a depasirii propriilor limite, poeta sintetizeaza pana la esente, renasterea omului, renasterea sa ca o adevarata pasare Phoenix, din propria cenusa: “Ce-ascunde cenusa?!”. In aceasta cenusa a renasterii poeta descopera: “Jar, scanteie, foc?/Strigatul vietii,/Sau toate la un loc?”, “Cerul “noptii” greu?/Sau scanteie alba/De la Dumnezeu?”. Continuand destinul poetului adevarat - care constientizeaza puterea sa, pe deplin creatoare - autoarea isi scrie propriul “Testament”. Este o pledoarie sensibila, nu atat a unei mosteniri pe care doreste s-o lase, ci mai ales a “neimplinirilor” carora poeta le incearca regretul: “Acum doar clipele conteaza,/Acele clipe-n care eu/Pasesc din vis, spre lume, treaza.” Printr-un act sublim al creatiei, sufletul este atins de mana divina, de suflul primordial si intelegerea acestui fapt o determina pe poeta sa constientizeze efemeritatea propriei sale existente, a propriei sale trairi, dar si speranta dobandirii vesniciei: “ “Niciodata nui tarziu”, asa se spune/Si credetim-ma, e adevarat, /Pentru ca doar atunci/Cand m-a strigat pe nume,/Abia atunci, am inviat.”
    Scrierile doamnei Speranta Miron incita cititorul sa-si regaseasca linistea, sa inteleaga adevaratele sensuri al vietii, adevaratele rosturi, care ne diferentiaza de celelalte acte ale creatiei divine: “sufletul”, “simtirea”, “trairea”. Poeta ne indeamna sa facem, din fiecare zi a existentei noastre, o lupta cu propriile limite, cu propriile noastra temeri sau frici, stiind ca doar astfel, vom putea atinge vesnicia: “Fiindca nici chibzuinta si nici graba/Nu ne conduce-n vesnicie./Doar sufletul, farmat, ranit,/Doar el ramane dupa “asfintit”/Si urc-Acolo de unde a venit. /Ne nemureste, doar e-nvesnicit”. Am avut sentimentul ca vad lumea prin ochii unui copil, am avut senzatia ca pot vedea si redescoperi lumea prin ochii aceia plini de lumina si inocenta, urcand pas cu pas treptele unei trairi profunde, ce m-ar salva de Iad si m-ar trimite catre Rai. Un Rai al cuvintelor unde fiecare cuvant este un fulg, din aripile unui sacru serafim, unde fiecare rostire este un ecou al magiei si secretelor Cartii Vietii. Acolo unde Speranta este intreaga, nestrivita de rautatea si meschinariile sufletelor marunte, care nu resimt prin to?i porii - suflarea Divinului, a Eternitatii.
    Cartea se incheie cu o postfata, prin care autoarea incearca sa raspunda la intrebarea fatidica: “Ce este poezia?”. Minunata sintetizare a catorva elemente esentiale ale poeziei. Indraznesc - si nu gresesc cu nimic – sa spun ca: insasi Speranta Miron este poezia. Daca nu un intreg al ei, macar o parte din frumusetea aceea austera a sufletului uman care innobileaza poezia, ii da alte sensuri, o incarca de conotatii idilice. Eu, unul, ma mandresc cu faptul ca am privilegiul de a fi cunoscut-o si de a fi contemporan cu dansa. Ce poate fi mai drag, mai la indemana si mai aproape de sufletul omului, decat cea care nu ne-a abandonat, nici macar o clip? si anume: SPERANTA?

Gheorghe A. Stroia
Adjud – 26 august, 2010