Ma trezesc de multe ori dimineata, ravasit de ganduri si de multe ori, poate mai obosit decat am fost. Chinuit si torturat de amalgamul de ganduri si nevoi – unele dintre ele destul de negre, ma fac sistematic sa nu ma pot rupe din mocirla lor, ca sa pot vedea frumusetea rasaritului de Soare. Dar Soarele nu este cel din fereastra, care poate s-a desteptat si el obosit de atatea milenii peste alte milenii, de alergatura. Poate si el se întreaba: „Le-am adus oamenilor lumina, dar oare ce au facut cu ea? Unde or fi ascuns-o?”

Soarele este cel de langa mine, cu aroma de zambila si plete negre - lungi, cantecele sirenelor noptii, purtate pe aripi de vant. Soarele este cel de langa inima mea, care ma strapunge zilnic cu sageata „otravita” de dorul desprins din raza iubirii sale. Eu? Am putut eu - spune asta? Oare s-a intamplat ceva? Ma uit spre mine si pentru prima oara, constat ca-mi pot zari degetele de la picioare. Sunt cate cinci la fiecare picior. Ura!!! Dar, oare asta înseamna ca sunt întreg, oare…cat sunt de întreg? Ma studiez in amanunt si constat ca sunt întreg – pe deplin întreg. Sunt un om normal ai abia acum…constat acest lucru?
    Dar, in suflet, ma pot privi? Ma pot regasi, cu acea stare de normalitate care, cica…m-ar face om? Ce pot vedea in suflet? Pot sa imi imaginez ca sufletul meu poate fi privit ca un televizor, in care sa defileze stirile mele „interne”, sa se fac? reportaje cu iubirile mele, critici cu sentimentele mele, cronici la micile mele reusite. Dar, ma tem ca nu pot vedea decat ceea ce vad curent la televizor: stirile de dimineata – prin care suntem anuntati cu zambetul pe buze – ca ne mor copiii, ca suntem din ce in ce mai prost crescuti, ca scade salariul minim, ca politicienii danseaza o sarba ascutita pe radacinile sufletului nostru. Mi-e teama sa nu aflu de moartea vreunui cunoscut, sa aflu ca inca o glorie a tarii s-a stins si ne-a f?cut mai saraci, mai vulnerabili. Mi-e frica de ce pot vedea in sufletul meu-televizor. Ma infurii si sting televizorul! Jur ca n-am s?-l mai deschid niciodata! Ca am s? fac din sufletul meu – lacasul unui om.
    Soarele – aspru – ma mangaie peste pleoape. Ma bucur de atingerea sa calda, care ma arunca cu gândul spre energiile cosmice. Ma ridic incet, pe varfurile picioarelor, sa nu-mi trezesc iubita, somnoroasa ca o dimineata de iarna. Trag la o parte perdeaua si incerc sa privesc prin geamul incarcat de ceata diminetii. Il sterg cu maneca lunga a pijamalei si privesc. Strada este pustie. Forfota ii lipseste cu desavarsire. Copacii sunt zgribuliti de frig si drepti ca soldateii de plumb din juc?riile copiilor. Imi plac siluetele lor lungi, cu parul de frunze, maturate de vantul diminetii. Vad aripile în zbor ale vantului, care aluneca peste copacii, inca adormiti. Asfaltul e umed. Curand, peste el, calca un catel alb -  un ghemotoc de bumbac, legat cu funda. Atarna de lesa unei doamne – imbracata in trening, peste care are aruncat un sal albastru. Lesa îi lasa cainelui o modica libertate de miscare. Pareau una si aceeasi fiinta. Probabil ii lega simpatia pe care si-o purtau unul celuilalt.
    Fumul cerului diminetii se risipea incet, dand la iveala ochilor mei somnorosi albastrul cerului. Oare, acum il vad pentru prima oara? De ce e atat de albastru? Probabil e vina aripilor sincronizate a viselor milioanelor de oameni, care inca mai dorm? Este drumul cerului, pe care coboara roua diminetii si pe care alearga neobosite aromele florilor. Imi simteam mainile cum cresc lungi, infinite, din trunchiul meu…transformat in copac. Imbratisam dimineata cu o atingere a unui vis, sarutam cerul cu buze de roua. Ochii imi aruncau privirea somnoroasa pana la soare, caruia ii furam din incandescenta, ca sa-mi incalzesc sufletul. Eram deja…energie pura. Ce inseamna asta, oare am uitat ceva? Oare incep sa imi aduc aminte putin cate putin din ceva uitat de mult si care acum ma musca cu dintii ascutiti ai amintirilor? Oare…? Plutesc mai departe…incerc sa zaresc marginile eterului, sa imprumut din lumina stelelor, sa-mi fac casa din picurii ploii marunte. Ma uit atent cu ochii mintii, deja desteptati si constat cu stupoare ca sunt de fapt undeva înauntru. Ca plutesc deja pe cerul sufletului meu, care e…albastru, albastru. Ca ma incalzesc la razele de lumina aruncate de soarele meu interior. Oare incep sa simt cate ceva din ce eram odat?? Oare incep sa devin…om?
    —Iubitule, vii? Cafeaua este gata! E asa cum iti place tie?
    —Tu esti, dragostea mea? Dar, ce cafea este asta? Si unde ai asezat taburetele de piele? De ce e atat de multa lumina aici? Terasa noastra e mai intunecata, dimineata!
    —Da, iubitule! Suntem aici, in sufletul tau televizor, in care ?tirile s-au transformat in dimineti de iubire. Am asezat masa aici – aproape de minunatele ferestre ale ochilor t?i. Iar eu sunt aici! Vezi ce albastru e cerul? Parca…tot mai albastru! Te iubesc…Omule!
    —Si eu…te iubesc, iubito! Si…eu!


Gheorghe A. Stroia – 2 septembrie 2010